Acest material a fost publicat inițial pe 18 august 2018 pe Medium.com. În contextul evenimentelor din Israel, am decis să-l repostez aici.
De câteva luni, palestinieni din Gaza trag de gardul din sârmă ghimpată ce separă enclava de Israel, într-o încercare disperată de a-și recupera teritoriile ocupate ilegal. Soldații israelieni răspund cu gloanțe și gaze lacrimogene.
- Acest material a fost publicat inițial pe 18 august 2018 pe Medium.com. În contextul evenimentelor din Israel, am decis să-l repostez aici.
/
- În Fâșia Gaza e haos. Și nu de ieri, de azi, ci de ani buni.
- Un protest de amploare a izbucnit de câteva luni sub numele de „Marele Marș al Reîntoarcerii”. Sătui să tot aștepte soluții politice la ocupația israeliană, palestinienii s-au organizat și au mărșăluit spre mai multe puncte de la granița cu Israelul. Aruncă cu pietre în blindatele soldaților israelieni, ard cauciucuri, trag de gardul de sârmă ghimpată și trimit baloane cu mesaje de rezistență peste graniță. Israelul răspunde cu gloanțe de război și o ploaie de gaze lacrimogene.
- Gaza este o enclavă între Israel și Egipt lungă de 41 de km și lată de 6–12 km, cu aproape 2 milioane de locuitori înghesuiți pe o limbă de pământ. Esta una dintre cele mai aglomerate regiuni de pe planetă. Statistica rece spune că sunt 5.154 de persoane/km pătrați, față de 117 cât e media europeană. În realitate, aglomerația urbană e întrecută doar de colapsul serviciilor publice și disperarea tot mai vizibilă a oamenilor.
- 95% din apă nu este potabilă. 4 ore de electricitate pe zi.
- Cei mai mulți locuitori sunt refugiați ai ocupației israeliene sau descendenții acestora. Adică oameni care au pierdut deja totul de mai multe ori.
- Dacă nu se va face ceva concret pentru oamenii din Gaza, enclava va intra în „colaps total” în mai puțin de doi ani, avertizează Agenția Organizației Națiunilor Unite de Ajutorare și Lucrări pentru Refugiații Palestinieni din Orientul Apropiat (UNRWA).
- Din 2006, regiunea este condusă de Hamas, organizație islamică fundamentalistă aflată pe lista grupărilor teroriste. Fatah, rivalii lor, administrează restul teritoriilor palestiniene și sunt la cuțite cu liderii din Gaza, iar ambele tabere sunt mult prea ocupate să-și împartă profiturile din combinațiile politice ca să guverneze cu adevărat.
- În tot acest timp, administrația Trump a tăiat o bună parte din ajutorul internațional pentru Orientul Mijlociu, inclusiv pentru Fâșia Gaza. Tot Donald Trump susține că va anunța un plan de investiții economice importante pentru Gaza, cu condiția ca palestinienii să renunțe la două dintre cele mai importante revendicări: dreptul de a se întoarce în Teritoriile Ocupate și orice pretenție legată de Ierusalim. Palestinienii nici nu vor să audă de planul lui Trump. Pentru ei, Ierusalimul și dreptul de a se întoarce nu se negociază.
- În timp ce palestinienii din Gaza urlă că le sunt omorâți copiii la proteste, Israelul susține că revoltele sunt doar o acoperire pentru acțiunile militare ale Hamasului.
- La protest participă foarte mulți copii.
- Cu excepția jurnaliștilor acreditați și ai angajaților unor ONG-uri internaționale, accesul în Fâșia Gaza este aproape imposibil. Gaza este practic o închisoare în aer liber. Nimeni nu iese, nimeni nu intră. Chiar și pe mare, embargoul israelian este atât de dur încât orice vas care se îndepărtează de coastă mai mult de 11 km este scufundat sub o rafală de gloanțe sau în cel mai fericit caz confiscat și echipajul arestat.
- Pământul ocupat, șomajul alarmant, corupția, aglomerația infernală, lipsa de oportunități și granițele închise fac parte din viața de zi cu zi aici.
- Așa că Fâșia Gaza s-a revoltat. Și arde.
- 168 de oameni au fost uciși. Peste 13.000 răniți. Doar în primele 4 luni.
- Și protestele continuă.
Un fum gros și înecăcios acoperă cerul senin al Khan Younisului, cea mai apropiată localitate de granița sud-estică a Fâșiei Gaza cu Israelul. Aici, pe o limbă de pământ prăfuită și nisipoasă, până nu de mult, era o zonă unde nici animalele sălbatice nu se încumetau să vină de frica lunetiștilor israelieni. Astăzi, pământul fierbe sub presiunea revoltei care a cuprins regiunea de câteva luni.
Cauciucuri de diferite dimensiuni, unele mai uzate ca altele, sunt rostogolite prin praful gros al după-amiezii de iulie, în timp ce pietre de mărimea unui pumn de copil zboară din praștiile improvizate ale tinerilor palestinieni spre blindatele soldaților israelieni. La schimb, protestatarii primesc sute de canistre cu gaz lacrimogen și din când în când câte un glonț în piept sau în cap.
E vineri, deci zi liberă, așa că mii de oameni dau buluc „la gard”, cum îi spun popular rotocolului de sârmă ghimpată ce separă nu doar Palestina de Israel, ci și două viziuni fundamental diferite despre lume.
Protestul se numește „Marele Marș al Reîntoarcerii” și a început pe 30 martie, zi în care palestinienii comemorează an de an pierderea de teritorii în fața Israelului. Manifestațiile ar fi trebuit să dureze doar până pe 15 mai, probabil cea mai neagră zi din istoria zbuciumată a Palestinei. Catastrofa. Sau Nakba, cum îi spun ei. E ziua în care, acum 70 de ani, peste 700.000 de palestinieni s-au refugiat din calea războiului cu Israelul. Urmașii lor sunt milioanele de exilați din Fâșie și de prin țările învecinate. Și-au transmis din generație în generație visul reîntoarcerii în satele și orașele de unde au fost alungați peste noapte. Astăzi, visul reîntoarcerii a ajuns la generația Facebook.
Așa că, acum vreo 4 luni, în ultima vineri din martie, cu mic, cu mare, peste 30 000 de palestinieni, majoritatea tineri, au mărșăluit spre granița cu Israelul cu steaguri în mână și pregătiți să-și înfigă bețele corturilor de protest fix în zona de tampon, la doar câțiva metri de blindatele soldaților, în ciuda avertismentelor armatei israeliene de a nu se apropia de gard.
Într-un gest de sfidare și rezistență, palestinienii și-au instalat corturile sub privirile agere ale lunetiștilor și au început să protesteze, să dezbată, să cânte și chiar să danseze. Cineva a adus până și un stand mobil cu mâncare, unde femeile au gătit pentru cei care au rămas peste noapte. Cu toate că cei mai mulți protestatari au stat departe de zona de tampon și s-au manifestat pașnic, câteva sute de tineri palestinieni au ignorat avertismentele israelienilor, s-au apropiat de gard și au început să arunce cu pietre și cocktailuri Molotov spre soldați. Răspunsul acestora nu s-a lăsat așteptat: gloanțele au secerat 15 palestinieni în acea zi de vineri.
Astăzi, zona e un adevărat câmp de război. Nimeni nu mai are timp de cântece, dansuri și dezbateri politice. Doar tonetele cu mâncare s-au înmulțit în apropiere, dar asta doar pentru a hrăni miile de protestatari care trag cu furie de praștiile improvizate și rostogolesc cauciucuri în flăcări de colo-colo.
Din când în când, unul mai curajos se apropie de gardul de sârmă ghimpată și-l agață cu un cârlig legat de un cablu metalic. Cei care se uită nerăbdători din spate apucă ferm de lanț și trag rotocoalele de sârmă ghimpată după ei, într-un gest de sfidare, inconștiență și rezistență. Iar când praful lăsat în urmă de sârma încinsă se așază, între palestinieni și blindatele israeliene nu mai rămâne nimic. Atunci vine ploaia de gaze lacrimogene. Privit din mijlocul protestatarilor, fumul înecăcios lasă dâre albe pe cerul albastru ca la un show aviatic. Doar că aici nimeni nu le privește cu entuziasm sau curiozitate. De îndată ce sunetul înfundat al puștilor cu gaz zguduie aerul, oamenii o iau la fugă mâncând pământul care pe unde apucă. E haos.
Bătrânii, copii și invalizii sunt și primele victime ale vălului de gaz ce se așterne peste fâșia asta de pământ dintre două lumi. Canistrele cu lacrimogen zboară peste tot și mușcă cu sete și furie din carnea protestatarilor. În cel mai multe cazuri, o lovitură îți lasă o arsură urâtă, o vânătaie serioasă sau chiar te mutilează pe viață. Iar dacă asta nu e suficient, în tot vacarmul ăsta începe să se audă și șuieratul gloanțelor.
Hussein, un tânăr paramedic cu geanta în spate fuge spre un puști căzut la pământ printre cartușele cu gaz lacrimogen. Îl ridică și-l trage din bătaia puștilor israeliene, după care îi șterge fața cu un tampon înmuiat în apă. Puștiul își revine, se ridică, se șterge de praf și își pierde urma în haosul momentului. Fără echipament de protecție adecvat și cu resurse limitate, sute de paramedici oferă la fiecare protest prim-ajutor tuturor celor care au nevoie.
„Poporul meu are nevoie de ajutor, are nevoie să rămână în viață, are nevoie de pământ. Dacă nu-i ajut eu, cine s-o facă?”, se întreabă retoric paramedicul înainte de a se face și el pierdut printre miile de palestinieni gazați.
Și Razan al-Najjar era genul de om care alerga de la un rănit la altul fără ezitare și oricât de periculos ar fi fost. Îmbrăcată în haina de un alb imaculat și cu vesta de paramedic pe spate, tânăra își dedica fiecare zi de vineri voluntariatului medical la proteste din Khan Younis. Era și greu să n-o facă. Din două motive: prea săracă să-și permită să meargă la o facultate de medicină, tânăra știa că voluntariatul ca asistentă medicală era singura ei șansă la o viață mai bună. Iar protestul era cumva parte din rutina zilnică. Locuința familiei se află la doar câțiva metri de granița cu Israelul. Atât de aproape, încât localnicii au construit un zid de protecție din cărămidă împotriva gloanțelor israeliene.
În după-amiaza zilei de 1 iunie, în timp ce se apropia de un protestatar rănit de o canistră cu gaz lacrimogen ca să-i ofere primul ajutor, un lunetist israelian i-a spulberat toate visurile cu un singur glonț tras direct în piept. Razan a căzut ca secerată și totul s-a oprit acolo pentru tânăra de numai 21 de ani: speranța de a urma o facultate de medicină, anunțul logodnei cu Izzat, pe care urma să-l facă în câteva zile, planurile de a călători în Europa și cam tot ceea ce-și imaginează cineva la 21 de ani că va trăi în viața asta.
Vestea morții ei a șocat comunitatea internațională. A fost momentul în care întreaga lume s-a oprit pentru o clipă și s-a uitat cu atenție spre evenimentele din Gaza. La doar câteva zile, armata israeliană a declanșat o anchetă internă în paralel cu o campanie media de denigrare a tinerei devenită peste noapte simbolul protestelor.
Dar nimic din toate astea nu au nicio valoare pentru Sabreen al-Najjar, mama tinerei. Cu vesta îmbibată în sângele uscat al fiicei sale în brațe, Sabreen se întreabă retoric, cu furie și durere în glas, cum e posibil ca soldații israelieni să nu fi observat că Razan era acolo în calitate de medic. Deschide vesta și își plimbă degetul arătător peste însemnele și înscrisurile medicale de pe haină, ca și cum ar încerca să convingă un juriu mut și surd că fiica ei a fost ucisă intenționat și pe nedrept. „Uite, ăsta e semnul pentru personal medical. Soldații israelieni ar fi trebuit să evite incidentul ăsta. Uite semnul de ambulanță medicală pe față și pe spate. Cum e posibil ca soldatul să nu fi văzut?”, se întreabă femeia, în timp ce ține haina în lumină, ca să se vadă mai clar petele de sânge și gaura glonțului.
De la moartea fetei, casa a devenit un adevărat altar. Zeci de poze cu chipul ei acoperă pereții celor două odăi. Medaliile câștigate la diferite concursuri sunt așezate cu grijă pe o masă în centrul camerei de oaspeți, iar la intrare tronează un tablou alb-negru cu Razan țintuind cu privirea orice vizitator. Dar nimic din toate acestea n-o vor aduce înapoi. Iar femeia știe asta. Ca mai toți palestinienii, Sabreen al-Najjar își transformă durerea în furie și furia în amărăciune. E convinsă că nu se va face niciodată dreptate, iar cuvintele ei răspicate răsună în liniștea casei din Khan Younis, chiar dacă suntem la o aruncătură de băț de vacarmul protestului. „Fata mea a ridicat mâinile în fața soldaților iar aceștia au văzut-o foarte bine. Un lunetist israelian a tras direct în ea, când se ducea să ia un rănit de la gard. A fost împușcată în mod intenționat.”
În ciuda violențelor, protestele din Fâșia Gaza au fost privite ca o abordare nouă în cei 70 de ani de rezistență împotriva ocupației israeliene. Palestinienii din Gaza s-au revoltat mai tot timpul împotriva ocupației israeliene. Și mai mereu revolta a degenerat imediat în conflict. Așa că un protest pașnic a fost ceva cu totul și cu totul nou.
„Cum e posibil ca soldatul să nu fi văzut?” — Sabreen al-Najjar
Cel care a dat tonul protestelor este un tânăr de 33 de ani pe nume Ahmad Abu Artema. Pe 7 ianuarie, inspirat de scrierile lui Martin Luther King și Ghandi, palestinianul a postat pe Facebook un mesaj în care s-a întrebat retoric cum ar fi dacă toți palestinienii din Gaza ar merge pur și simplu la gard ca să-și ceară pașnic dar ferm dreptul de a se întoarce pe pământurile și în casele ocupate de israelieni. Mesajul a devenit viral în doar câteva zile. Asta poate și pentru că tinerii de aici sunt sătui până peste cap de conflict, sărăcie și aruncat cu pietre în mașini blindate din care soldații îi privesc liniștiți.
Entuziasmați să încerce altceva sau pur și simplu cuprinși de idealism, mulți tineri palestinieni au luat întrebarea de bună și au început să se organizeze pe rețelele de socializare pentru ceea ce avea să devină „Marele Marș al Reîntoarcerii”.
Dar cum s-a ajuns ca un protest pașnic și original în abordare să arate aproape la fel ca toate celelalte proteste din trecut, cu tineri care aruncă cu pietre și dau foc la cauciucuri? Cel mai în măsură să răspundă la această întrebare este chiar tânărul a cărui postare pe Facebook a pus lucrurile în mișcare.
Dar în Gaza dreptul la liberă exprimare nu e promovat sau privit cu ochi buni. În timp ce ne îndreptam spre locul interviului cu inițiatorul protestelor mișcării, am fost opriți de forțele de securitate, legitimați și percheziționați. Cu camera pornită și la doar câțiva pași de Abu Artema, am putut observa că, în Gaza, drepturile și libertățile civice sunt direct proporționale cu mărimea pistolului. Chiar și când le-am explicat că avem toate acreditările în ordine, reprezentanții forțelor de securitate au fost de neînduplecat și au cerut să ștergem filmarea cu ei interogându-ne. L-au reținut pe tânărul activist, iar noi am fost escortați într-o clădire din apropiere unde ne-au fost verificate actele, telefoanele și imaginile de pe cameră.
Într-un final, după lungi parlamentări, activistul a fost eliberat și ne-am putut reîntâlni pentru un interviu. Întrebarea care ar fi putut deranja forțele de securitate, reprezentanți ai Hamasului, fără de care nimeni și nimic nu mișcă în enclavă, este legată de implicarea acestora în evenimentele recente. Așadar, cât de implicat este Hamasul în protestele violente și cât au deturnat aceștia mișcarea de la protestul pașnic inițial la manifestațiile în care zeci de tineri sunt uciși în fiecare săptămână la gard?
Inspirat din scrierile lui Ghandi sau Martin Luther King, Abu Artema pare un pic depășit de situație. Protestul pe care l-a inițiat, marșul pașnic spre graniță, le-ar fi pus mari probleme israelienilor, care ar fi fost nevoiți să utilizeze forța, chiar și letală, pentru a împiedica sute de mii de oameni să treacă granița. Astfel de imagini cu protestatari palestinieni pașnici mărșăluind spre Ierusalim ar fi făcut înconjurul lumii. Dar implicarea Hamasului a însemnat întoarcerea la vechile metode de protest: aruncatul cu pietre, arderea cauciucurilor și azvârlirea cocktailurilor Molotov spre soldații israelieni.
Însă Ahmad Abu Artema susține că implicarea Hamasului în proteste este una legitimă, din moment ce mișcarea are sprijinul majorității și a fost aleasă în mod democratic în 2006. Tânărul nu-i condamnă pe cei care protestează aruncând pietre, deși el, unul, ar prefera să se întoarcă la principiile inițiale ale protestului non-violent și creativ. „Eu propun ceea ce cred eu că e bine. Cum ar fi protestul prin dans, muzică, pictură. Nu pot să condamn ceea ce fac oamenii. Per ansamblu, protestul e pașnic. Chiar și când tinerii aruncă cu pietre sau ard cauciucuri, niciun soldat israelian nu e ucis sau rănit.”
Deși pare un răspuns ambiguu, nu e. Aici, violența are cu totul și cu totul alt înțeles. Într-o regiune răvășită de conflict, aruncatul unei pietre sau incendierea unor cauciucuri nu reprezintă acte violente, ci forme de protest pașnic, pentru că ele fac parte din cultura de rezistență a palestinienilor de zeci și zeci de ani.
Din păcate, pentru oamenii din Gaza, astfel de imagini sunt atât de frecvente încât ele au devenit parte din cotidian. Violența lor începe acolo unde se termină toleranța noastră pentru adevărata față a conflictului israeliano-palestinian.
În ultimii 12 ani, între Israel și Gaza au avut loc trei conflicte armate majore, iar un al patrulea pare imposibil de evitat, având în vedere tensiunile dintre cele două părți.
Dincolo de gardul ce separă Gaza de restul lumii, discursul israelian lovește acolo unde doare cel mai tare: protestele din aceste zile din Fâșia Gaza sunt de fapt niște mișcări violente în care sunt angrenați copiii și tinerii săraci, iar Hamasul se folosește de acest prilej pentru un nou atac militar împotriva Israelului.
Reham Owda este singura femeie analist politic din Fâșia Gaza. Deși sprijină protestele din aceste zile, e sceptică cu privire la succesul acestora pe termen lung. „Nu putem judeca acest protest după succes sau eșec. Ce pot să spun e că asta este o formă prin care palestinienii își exprimă furia față de blocada economică impusă Fâșiei Gaza de către Israel. Este o formă de presiune folosită de toate facțiunile politice palestiniene, inclusiv de Hamas, ca să forțeze Israelul să reducă embargoul asupra Gazei. Cred că, la început, a fost un protest pașnic, dar în ultimele zile a devenit mai violent.”
Va funcționa acest gen de abordare cu Israelul? Reham e de părere că da. „Funcționează, dar funcționează doar într-un singur fel. Să atragă atenția lumii asupra nevoii de ajutor pentru oamenii din Gaza și să găsească soluții pentru criza umanitară. Dar când vine vorba de o soluție politică, cred că suntem departe. E nevoie de mai multă muncă, de mai multe negocieri și de mai multă încredere între palestinieni și israelieni, ca să găsească soluții creative pentru pace.”
Cât despre prezența copiilor în prima linie a protestelor, analistul politic este ferm împotriva acestui fenomen. Susține că partidele politice din Gaza nici măcar nu conștientizează că participarea copiilor la demonstrații unde pot fi uciși încalcă drepturile fundamentale ale acestora. „Poate că este vorba de o lipsă de conștientizare printre liderii politici din Palestina, cărora nu le pasă dacă participă și copiii. Comunitatea palestiniană și partidele politice trebuie să fie mai conștiente de drepturile copiilor, în conformitate cu Convenția ONU.”
Hamas, gruparea care conduce Fâșia Gaza din 2006, considerată organizație teroristă în Uniunea Europeană și SUA, nu neagă implicarea în proteste. Fawzi Barhoum este unul dintre liderii grupării și purtătorul de cuvânt al acesteia. Calm, politicos și educat, Barhoum este unul dintre cei care depun eforturi considerabile ca Hamasul să fie recunoscut de către comunitatea internațională și scos de pe lista terorismului. Din biroul său elegant și răcoros, acesta explică de ce crede că participarea copiilor la protest este justificată. „La protestele din toată lumea, inclusiv din Europa, chiar și din România, participanții sunt civili, mame cu copii, oameni cu familiile lor. Atâta timp cât protestele sunt pașnice, e dreptul fiecărui copil, fiecărei femei, tânăr și adult, intelectual sau muncitor, să participe, ca la orice protest din Europa. În al doilea rând, să știți că și copiii din Fâșia Gaza suferă la fel de mult de pe urma ocupației israeliene ca și părinții lor, ca doctorii de aici sau profesorii, așa că acest protest este o mișcare care aparține tuturor palestinienilor”, susține purtătorul de cuvânt al Hamas.
Deși protestul a fost apolitic la început, datorită succesului din primele zile, Hamas s-a implicat activ și a preluat controlul mișcării în decurs de numai câteva săptămâni. Dintre cei 15 palestinieni uciși în prima zi de protest, toți bărbați cu vârste între 19 și 32 de ani, cel puțin 5 erau membrii Hamas.
Fawzi Barhoum nu neagă faptul că Hamasul este implicat activ și sprijină protestele, dar spune că o face doar la nivel politic, fără a desfășura activități militare. „La acest marș participă toate facțiunile palestiniene, inclusiv Fatah și Hamas, care sunt parte din societatea palestiniană, o bună parte a populației din Fâșia Gaza și o parte a Comitetului Național Suprem. Protestează femei, tineri și bărbați deopotrivă, toți civili și pașnici. Nimeni nu participă ca militar, ci ca parte a poporului palestinian asediat din Fâșia Gaza.”
Iar sărăcia de care sunt acuzați protestatarii palestinieni e un termen relativ în Fâșia Gaza. Cu o rată a șomajului de 45%, electricitate limitată, fără vreo posibilitate reală să călătorească și embargouri stricte din partea Israelului, cam toată lumea e săracă pe aici. Abu Artema e de părere că sărăcia e un motiv, dar nu principala cauză a protestelor. „Cred că motivele sunt multiple. Da, motivele economice sunt acolo, nu le putem ignora, dar nu sunt singurele motive. Înainte de probleme economice, aici avem o cauză națională”, susține inițiatorul protestelor.
Doar că, în Palestina, cauza națională are două capete. Hamas și Fatah, cele două facțiuni politice importante. Istoria lor e complicată. Împreună dar mai ales separat. Esențial de reținut e că în timp ce Fatah administrează Teritoriile Palestiniene Ocupate de la Ramallah, Hamas controlează Fâșia. Și nu tot timpul cu mână de fier. Legitimitatea are rădăcini de mai bine de un deceniu, din 2006 mai exact, când Hamas câștiga alegerile în Fâșie și punea mâna pe putere. Între timp, cu un război în 2014 și un embargou economic dur, oamenii în Fâșie s-au cam săturat și de retorica Hamasului, dar nu prea au de ales. Și asta pentru că Fatah este văzută aici ca un dușman și mai mare decât Israelul. „Înainte să ne-o tragă Israelul, ne-o trag frații noștri palestinieni de la Ramallah” e sloganul multor palestinieni din Gaza zilele acestea, mai ales în rândul funcționarilor publici, care nu și-au mai văzut salariul întreg de mai bine de jumătate de an. Și asta pentru că salariile și o bună parte din finanțarea enclavei vin de la Autoritatea Palestiniană, iar aceștia încearcă tot felul de șicane ca să slăbească controlul Hamasului în regiune și să revină la putere și aici.
„Comunitatea palestiniană și partidele politice trebuie să fie mai conștiente de drepturile copiilor, în conformitate cu Convenția ONU.”
Reham Owda, analist politic
Doar că oamenii din Gaza nu dau vrabia din mână pentru cioara de pe gard. Ei cred că Fatah greșește atunci când colaborează cu Israelul. Sunt ferm convinși că președintele palestinian Mahmud Abbas nu procedează bine când colaborează economic și nu numai cu Israelul. Criticii președintelui de aici se întreabă ce-a obținut în schimbul acestei colaborări. Și mai multe filtre de control și colonizatori evrei ca înainte, susțin criticii lui Abbas și implicit Fatah, grupare a cărei lider este.
Între ciocan și nicovală, Gaza nu prea pare că are multe opțiuni. Deocamdată, gardul de sârmă ghimpată pare să fie singurul loc unde toată lumea e de acord că așa nu se mai poate și ceva trebuie să se schimbe. Urgent.
E aproape seară în Khan Younis și soarele ce stă să scapere aruncă ultimele raze spre pânza de fum negru a cauciucurilor arse, singura perdea de protecție a protestatarilor în fața gazelor și gloanțelor soldaților israelieni. Un tânăr palestinian învârte de zor un cauciuc în flăcări legat cu o sfoară, la câțiva pași de avanposturile israeliene. Limbile de foc și picăturile de cauciuc încins zboară în toate părțile. Imaginea e una apocaliptică, Doar sfoara care cedează sub căldura flăcărilor îi curmă brusc intenția de a-l arunca spre avanposturile israelienilor.
La mai puțin de 3 ore de la începerea protestului, gardul de sârmă ghimpată e aproape tot jos. Protestatarii l-au tras metru cu metru, până ce toată granița asta a dispărut sub praful Palestinei. De sus, gazele lacrimogene cad necontenit, iar de undeva din spate sirenele ambulanțelor răsună neîncetat, ca o coloană muzicală pentru toată nebunia acestei zile.
Puțin după 7 seara, vacarmul protestului șerpuiește prin mulțimea agitată până la tâmpla lui Yasser, un copil de doar 13 ani. Într-o fracțiune de secundă, glonțul unui lunetist israelian îi curmă viața. Cu capul bucăți și creierii împrăștiați peste tot, corpul fără viață al băiatului este aruncat în viteză pe o targă și dus spre o ambulanță în pas alergător. E prea târziu. Copilul e mort. Toți știu asta, dar parcă fuga disperată spre ajutor le dă speranța că poate, poate cumva, printr-un miracol, băiatul își va reveni.
La morga spitalului din apropiere, camera rece își primește prima victimă a zilei. Un copil. Încă un copil.
Protestele continuă în Fâșia Gaza.
_________________________________________________
Dacă îți plac reportajele mele și consideri relevant pentru tine ce fac, poți susține jurnalismul independent și relatările de la fața locului prin link-urile de mai jos:
🔵 Fă-mi cinste cu o cafea:
https://www.buymeacoffee.com/mirceabarbu
🔵 Pe Patreon încerc să construiesc o comunitate. Hai și tu!
https://www.patreon.com/mirceabarbu
🔵 Pe Revolut sunt @mirceabarbu (și Cosmin, dar să nu vorbim despre asta acum)
🔵 Am și PayPal, desigur. Tot @mirceabarbu
Mulțumesc!
Lasă un răspuns