Despre mine

„Salut! Numele meu este Mircea Barbu și sunt jurnalist.”

Cu aceste cuvinte a început proiectul de față. Prima dată, pe TikTok și Instagram, undeva prin februarie 2022, din estul Ucrainei, când am început să postez filmulețe scurte despre viața de zi cu zi a oamenilor din zonele cele mai afectate de război, dar și câteva frânturi din propria-mi viață de zi cu zi ca reporter de teren în zone de conflict: unde dorm, ce mănânc, cum călătoresc șamd.

După care, ușor-ușor, pentru că interesul a fost destul de mare pentru poveștile de dincolo de știre, filmulețele au migrat natural spre un canal de YouTube – Fără Frontiere | cu Mircea Barbu, un loc unde povestea merge dincolo de știre.

Dar să știți că n-am fost dintotdeauna jurnalist. Mulți ani după ce am terminat Facultatea de Istorie și Filosofie din Cluj, dar și în vacanțele de vară între anii de studenție, am avut diferite joburi care mai de care mai interesante.

Am fost, pe rând, barman, chelner, bucătar, chiar și îngrijitorul unui bătrân, veteran al celui de-Al Doilea Război Mondial. Și aproape o zi întreagă muncitor necalificat în construcții, dar asta e o altă poveste.

Toate aceste experiențe, deși aparent neînsemnate, m-au făcut să am mai multă încredere în mine, să fiu mai independent, să călătoresc prin țări în care probabil n-aș fi ajuns altfel la o vârstă atât de fragedă și să-mi îmbunătățesc semnificativ engleza, care după cum veți vedea mai jos a fost cheia cu care am deschis portița jurnalismului de conflict.  

Ca mai toate lucrurile frumoase în viață, jurnalismul a fost pur și simplu o întâmplare. Undeva prin 2010 sau 2011, un corespondent BBC care avea nevoie de un traducător ca să meargă pe teren într-o comunitate de romi de lângă Cluj m-a contactat printr-o prietenă comună, jurnalistă. Ea a fost cea care m-a rugat să-i ajut pe britanici pentru câteva zile ca producător local. Pur și simplu doar pentru că vorbeam engleză. Deși nu știam exact ce presupune munca de producător, am acceptat, mânat mai mult de de curiozitate decât de orice altceva.

A fost dragoste la prima vedere. Până-n ziua de azi îmi amintesc totul despre prima zi pe teren: oamenii, locurile, poveștile lor, adrenalina (era să ne luăm o mama de bătaie soră cu moartea în timpul filmărilor), echipamentele video și mațele cablurilor de diferite mărimi și culori, care mai de care mai interesante. Chiar și orele lungi la filmări, care culmea nu mi s-au părut deloc obositoare!  

Era ca și cum aș fi avut din nou 5 ani și descopeream lumea. Poate e clișeu ce spun acum, dar am știut atunci și acolo că asta e ce vreau să fac pentru tot restul vieții mele, indiferent ce sacrificii ar presupune o astfel de carieră. Nu-mi venea să cred că sunt oameni plătiți pentru ceva ce eu aș face și pe gratis: să călătoresc și să ascult povești în momente istorice. Să am un loc lângă mecanicul de locomotivă în trenul istoriei!   

Câteva luni mai târziu, cu banii strânși din munca prin barurile din Londra, mi-am cumpărat prima camera foto, un Canon la mâna a doua. Seara, lucram barman în Chelsea, unul dintre cele mai fițoase cartiere din capitala britanică, iar în timpul zilei mergeam la British Library și citeam cărțile jurnaliștilor de război pe care îi admiram pentru talentul și curajul cu care își făceau meseria. Anthony Loyd, Richard Engel sau Marie Colvin, toți niște corespondenți formidabili de presă scrisă și televiziune, adevărate inspirații pentru oricine vrea să devină corespondent de presă. .

Eram atât de pasionat de genul acesta de jurnalism încât făceam schimb de tură și lucram brunch-ul de duminică dimineața – cea mai aglomerată tură din toată săptămâna – doar că să citesc reportajele din zone de război ale reporterilor Sunday Times și edițiile groase cât o carte ale ziarelor britanice, care aterizau pe tejgheaua barului fix la 09.45 dimineața, cu doar câteva minute înainte să deschidem restaurantul. Suficient cât să inhalez un articol care să mă motiveze să trag tare toată ziua și să-mi puni banii deoparte pentru visul meu.

Apoi, vorba fratelui Guess Who, „după un an în care am strâns doar un salariu / I-am zis: „şefu’, plec că-mi lipseşte un detaliu”, mi-am dat demisia și am plecat din Londra cu rucsacul în spate, aparatul foto de gât și 5 000 de lire, toate economiile mele după aproape doi ani de muncă. Destinația, Siria.

Era februarie 2012 si de câteva luni aveau loc proteste în mai tot Orientul Mijlociu, inclusiv în țara condusă cu mână de fier de Bashar Al-Assad. Credeam pe atunci că Primăvara Arabă va fi cea mai importantă poveste a generației mele. Retrospectiv, evenimentele ce au urmat în lume m-au învățat că niciodată nu e bine să subestimezi banalitatea răului.

Și acum îmi amintesc senzația ciudată, dar și intensă din prima zi într-o zonă de conflict, la Killis, o localitate neînsemnată de la granița turco-siriană. Amestec de necunoscut și adrenalină, de frică și curiozitate. N-am să uit niciodată imaginea aceea la asfințit în no man’s land-ul dintre cele două țări.

Și nici senzația de a merge singur pe drum, cu rucsacul în spate, in direcția opusă de toți ceilalți oameni, spre necunoscut, mânat de o forță pe care nici în ziua de azi, după atâtea războaie, nu mi-o pot explica foarte clar.

Nebunie, pasiune, curiozitate, idealism… toate amestecate într-un amalgam de gânduri și emoții pe care numai cei care au făcut asta cel puțin odată în viață, în felul lor, înțeleg despre ce vorbesc.

Drumul ce desparte Turcia de Siria, la punctul de frontieră Kilis. Foto: Mircea Barbu

Am intrat atunci în Alep, oraș sub asediul armatei lui Assad, cu rebelii sirieni. Am făcut sute de poze, filmulețe și am vorbit cu zeci de oameni afectați de război.

Așa a început totul. Din întâmplare, cu un pic de noroc și multă determinare. Apoi au urmat, pe rând, Crimeea în 2014 în timpul anexării de către Federația Rusă, loc în care am intrat ascuns în cala unui autobuz de noapte,  Fâșia Gaza, în timpul bombardamentelor din 2014, apoi în 2018, când am fost reținut pentru câteva zile de membrii Hamas, cu armata irakiană prin tunelurile săpate de ISIS sub Mosul, și în Ucraina, la Mariupol, iar apoi pe trenurile de noapte cu sutele de mii de refugiați în acel sfârști de februarie ’22 de care ne amintim cu toții. Mai recent, În Israel, la granița cu Fâșia Gaza și Palestina.

În estul Ucrainei, 2014. Foto: Mathieu Radoubé 

Am lucrat pentru ziare ca Adevărul, Libertatea, pentru Europa FM, The Times, BBC, Deutsche Welle și Al-Jazeera ca să enumăr câteva publicații mai notabile.

Iar de azi înainte mă găsiți aici, cu aceleași emoții și pasiune ca-n prima zi pe teren. Într-un proiect nou, un canal de YouTube cu reportaje, interviuri, în general povești, fapte și întâmplări despre oameni și locuri mai puțin accesibile și înțelese prin partea noastră de lume.

Într-un format în care sper că veți vedea în egală măsură dincolo de știrile de la televizor viața de zi cu zi a celor prinși în urgia războiului. Jurnalism de conflict cu și despre oameni.

Vă invit să urmăriți paginile mele de social media, să-mi scrieți în comentarii sfaturi și sugestii, feedback pozitiv sau negativ și să susțineți, dacă doriți, acest gen de jurnalism.

Tel Aviv, Israel, octombrie 2023. Foto: Nicolae Anghel